Londra la granița dintre ani

Despre Londra se spun multe. E peste tot și e 80% închipuită încă de dinainte de a ajunge acolo, din tot ce ai văzut în filme, citit sau ascultat. Sau de la prietenii tăi care au fost acolo, iar la întoarcere ți-au povestit și ai putut simți o schimbare în dinamica lor fără să știi exact ce s-a întâmplat pe parcursul călătoriei lor.

Cultul londonez e adânc întipărit, într-un fel sau altul, în fiecare dintre noi, până și în cei care nu își doresc neapărat să ajungă acolo sau nu s-au gândit serios la asta. Despre cei care își pun capitala Angliei în capătul listei de vizitat, aceasta devine o ușoară obsesie, care nu își lasă deținătorul în pace decât atunci când se împlinește. Am observat în repetate rânduri la prietenii mei, i-am observat plecând și devenind cea mai bună variantă a lor acolo. Pentru că asta își doreau, iar orașul plin de energie te ajută din plin atunci când știi să ceri și să arăți ce iți dorești.

Morrissey spunea London just won’t let you reinvent yourself și cumva am crezut în asta până să ajung acolo. Acum, deși e ciudat să contrazic un britanic, pot spune că nu avea dreptate. Te lasă să te reinventezi de câte ori ai nevoie și cum ai nevoie, o vezi la oameni, la nativi și la mulțimea culturilor care s-au adunat acolo și fac străzile să vibreze parcă tocmai în spiritul acesta al înțelegerii proprii și al reinventării.

Am ajuns în Londra fără niciun plan și fără nicio mare așteptare. Am învățat să las locurile să mă surprindă și să las orice prejudecată sau lucru care ar putea strica conexiunea instinctivă și spontană cu locul la poarta de îmbarcare. Până acum a funcționat perfect, am ajuns numai în locuri pe care le-am iubit cât am putut de mult și la care revin constant, cel puțin mental dacă nu și fizic.

Primul contact cu Londra a fost o plimbare lungă cu trenul de la aeroport către centru. O oră în care am avut timp să mă acomodez cu ideea că sunt acolo, să îmi privesc ceasul cum se setează pe fusul orar potrivit și să realizez că am întrecut puțin timpul și am câștigat mai multe ore de lumina în ziua aceea.

Revin la The Smiths și pot spune că versurile And if a double-decker bus crashes into us to die by your side is such a heavenly way to die m-au obsedat încă de când m-am îndrăgostit de melodia There Is a Light That Never Goes Out. Și așa a fost. Să aștept primul double-decker după ce tocmai văzusem Big Ben și London Eye și ascultasem cum un muzician poziționat strategic în fața lui îmi cântă pe rând melodiile preferate – sunt atât de mulți în Londra și atât de talentați, nu poți trece pe lângă fără să te oprești cel puțin 3 melodii – a fost un moment perfect. Plimbarea de după chiar și mai și.

Mi-am dat seama că unul dintre locurile mele preferate e Tate Modern unde am petrecut o groază de timp. Alt muzician, alte melodii preferate, oameni mulți și diferiți din cale-afară, dar frumoși. Un bătrân care suflă baloane și copii care aleargă după ele și râd. Părinți care îi filmează și zâmbesc. Dacă cobori puțin în fața muzeului ajungi pe o „plajă” de pietre fix în fața Tamisei. Dacă o subestimezi și mergi prea aproape, te avertizez, e destul de imprevizibilă și poți ajunge să vizitezi muzeul apoi cu blugii uzi.

Cu două zile înainte de Anul Nou am mers într-un club și am fost uimită să văd cât de diferit se distrează britanicii. Și cred că aici e accentul. Distracție. Par să știe ceva ce noi în țară poate am uitat de mult. Că ieșitul în oraș e și despre socializare, dar socializarea pe care o faci pentru a te simți incredibil de bine, nu pentru a fi văzut într-un loc. Un panou imens care arată câte zile mai sunt până la noul an e pe fundalul unei încăperi pline de baloane, unde oamenii se distrează și se bucură din plin de aceste ultime momente. Două zile și câteva ore arăta panoul când am ajuns. Mi s-a părut mult ca apoi să mă uit la finalul serii sau începutul dimineții și să văd că mai e o zi și mai multe ore. Mi s-a părut că timpul trece repede, dar abia așteptam să îmi încep noul an în Londra.

Seara de Anul Nou a fost incredibilă. Să îti petreci primele minute din an înconjurată de prieteni dragi și de străini care îți urează Happy New Year! ca și cum vă știți de o viață și chiar își doresc asta pentru tine în timp ce vă uitați la artificii e un început așa cum trebuie.

M-am întors de puțin timp și tot ce știu e că trebuie să ajung cât mai curând înapoi. Pentru că acesta e efectul orașului. Te primește cu brațele deschise, te lasă să experimentezi și te câștigă fără să știi exact când ai cedat în fața lui.



Sursă fotografii: Arhivă personală

Articol scris de Ana Lixandru, Events Executive & CNSC Organiser

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *